Într-un spațiu abstract, delimitat de fizionomia unei cuști prin suprapuneri de folie transparentă susținută de cadre de lemn, artistul sălășluiește într-un mediu claustrofobic, pentru a sintetiza prin intermediul mișcărilor corpului, procesul creator.
Subiectul este artistul văzut ca un tot universal, pictor, sculptor, scriitor, actor, care prin intermediul instrumentarului specific își asumă izolarea, angoasa. Constant de-a lungul procesului de metamor-fozare este doar fumul tigărilor ce inundă cutia de plastic, artistul ilustrând trecerea timpului prin jonxiunea exaltare-disperare dusă la paroxism.
Acțiunea este construită în crescendo astfel încât singura replică de la final, parafrazare a „Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea pelican” a lui Mihai Ursachi, este aparent o autosabotare, dar în fapt o efuziune a parodiei și ermetismului, o esențializare a artistului contemporan.
