Autor: mihocradu

„Încre-are” este un spectacol de teatru experimental ce își propune exploatarea a două teme: ÎNCREDEREA și COMUNICAREA.

Îmbinând verbalul cu non-verbalul, ne-am propus să surprindem, prin mijloace artistice variate, câteva scene ce divulgă diferite ipostaze contemporane, reale sau imaginate. Spectacolul reflectă, cu un caracter introspectiv, modul în care fiecare din noi ne ducem existența, scenele încercând să transmită câteva din aspectele mici dar esențiale ale vieții.

Motto: Nu uita să râzi, să auzi, să ajuți, să iubești, să vezi, să crezi, să speri, să comunici, să respiri, să împărtășești, să simți, să dăruiești, să… trăiești.

Spectacolul este susținut de absolvenții cursului de teatru „O inițiere în teatru”, ediția I.

Distribuția: Anca CROITORIU, Antonia Luciana BURSUC, Camelia PAIU CIOBANU, Ciprian TEODORESCU, Cristian ROTUNDU, Daniela BUIMISTRU, George BALMOȘ, Ionuț COZMA, Iuliana BURDUN, Laura MANOLESCU, Maria Cristina STRATAN, Oana DUMITRESCU, Sophia Maria DUMITRESCU

Regie și concept: Radu MIHOC

Plecând de la „Omul din cerc” a lui Matei Vișniec, protagoniștii parcurg un drum al cunoașterii de sine, al descoperiri mediului înconjurător și al descoperirii reciproce.

Limitele pe care singuri le creăm și dorim din răsputeri să le depășim conduc povestea personajelor noastre la un destin implacabil și nefast.

Un moment performativ despre rutină, muncă și robotizarea individului contemporan. O viziune asupra sclaviei moderne la care suntem supuși în fiecare zi.

Într-un spațiu abstract, delimitat de fizionomia unei cuști prin suprapuneri de folie transparentă susținută de cadre de lemn, artistul sălășluiește într-un mediu claustrofobic, pentru a sintetiza prin intermediul mișcărilor corpului, procesul creator.

Subiectul este artistul văzut ca un tot universal, pictor, sculptor, scriitor, actor, care prin intermediul instrumentarului specific își asumă izolarea, angoasa. Constant de-a lungul procesului de metamor-fozare este doar fumul tigărilor ce inundă cutia de plastic, artistul ilustrând trecerea timpului prin jonxiunea exaltare-disperare dusă la paroxism.

Acțiunea este construită în crescendo astfel încât singura replică de la final, parafrazare a „Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea pelican” a lui Mihai Ursachi, este aparent o autosabotare, dar în fapt o efuziune a parodiei și ermetismului, o esențializare a artistului contemporan.

Piesa „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”,  prezintă realitatea crudă a unei familii, ilustrând conflictul a două surori de vârsta a treia ce nu s-au înțeles între ele de când erau copii. Protagonista, Agnes, este sora cea mare care trăiește un cumplit calvar, sacrificându-și viața stând alături de mama ei și îngrijind-o până la bătrânețe.

Acțiunea se petrece într-o singură noapte în casa mamei care este pe moarte. Răsfoind prin lucrurile mamei, Agnes, constată de fapt că tot sacrificiul său pentru mama sa a fost în van, că mama sa nu a fost sinceră în sentimentele sale față de ea, că cea care conta și pe care o iubea a fost de fapt sora sa, Viola, care avea familia ei și o carieră în teatru. Viola credea contrariul, că toată viața mama a iubit-o doar pe Agnes, ea considerându-se lipsită de importanță. Conflictul dintre surori are un deznodământ dur, iar după ce Agnes se eliberează de acumulările interioare are loc o inversare a personalităților surorilor.

Acțiunea textului se petrece pe două planuri: unul fiind cel al realismului psihologic, expusă în patru scene, ce prezintă conflictele și discuția dintre cele două surori, iar al doilea este un plan al supranaturalului, consemnat de autor în șase scene scurte în care este prezentată viața protagonistei în copilărie prin joaca acesteia cu două păpuși, una numindu-se Kristina iar cealaltă fiind mama ei. În acest plan este redată transpunerea sa și a mamei într-o copilărie închipuită, percepută acum, la bătrânețe. Personajul Agnes își exprimă nemulțumirile în jocul cu aceste păpuși, plăsmuind o Kristina care trăiește de mică un adevărat iad în casa mamei sale.

Un spectacol despre slăbiciunile umane, despre credințe false, despre comportamentul oamenilor în situații limită, despre îngeri și demoni…

Erou modern refuză să se dea bătut, visează să-i redea şcolii sufletul pierdut. Acest idealist, zdruncinat de violenţa din mediul liceal, comite o faptă ireparabilă („Elevii sunt ca animalele, nu inteligenţa îi conduce, ci instinctul”). Autorul ne alterează amintirile zilelor de şcoală pentru a ne speria, pentru a ne face să râdem şi mai ales pentru a ne da de gândit. Ce tip de frustrare, disperare, inadapdare se naște în minte unui profesor și îl aduce în situația de a se lăsa pradă instinctului? Școala este o junglă, elevii sunt ca animalele iar profesorii sunt niște idealiști excedați, abandonați de societate și de sistemul de învățământ.

Textul scoate în evidență două lumi: Teatrul şi Şcoala. Numai că la şcoală marile și cumplitele adevăruri nu mai pot fi spuse, şi atunci alternativa este Teatrul, un spaţiu al metaforelor, al dedublării, al re-creării. Nu mergem la teatru pentru teatru, ci pentru că prin teatru putem trăi ceea ce gândim, chiar dacă adesea ceea ce gândim e cumplit, înfricoşător.

Profu’ e condamnat la confesiune, se lasă acum măcinat de povara unei ratări mortale. Cel care se presupunea că va sădi toată viaţa în sufletele şi minţile discipolilor dragostea de carte, se recunoaşte inutil şi singur, un animal pe cale de dispariţie care nu beneficiază de protecţie sau atenţie, un nimeni, un nimic. A fi profesor nu nu se rezumă doar la o simplă meserie, ci la o vocaţie, la o putere de a modela o mână de elevi.

Cu toții mergem la teatru uneori să auzim adevărul. Un adevăr pe care şi noi îl gândim, dar nu avem curajul să-l rostim. De ce? Profu’ îl spune.

Actor: Daniel Onoae

Regizor: Radu Mihoc